Hmm... iata-ma totusi deschizandu-mi un blog...
Spun asta in conditiile in care spatiul virtual nu a reusit niciodata sa ma convinga sau sa ma atraga. Am fost intotdeauna sceptica in ceea ce priveste toate aceste retele de socializare si promovare a propriei persoane de care abunda Internetul. In mare masura, pentru ca ofera conditiile ideale pentru demonstrarea superficialitatii de care tindem oricum sa fim coplesiti definitiv.
De altfel, circula o formulare conform careia "Daca nu esti pe Facebook, nu existi". Probabil axioma se aplica si pentru Hi5, Twitter, Netlog, My Space etc. Deci... teoretic, in momentul de fata nici macar nu exist :) In sensul pe care ei il dau bietului cuvant, aceasta constatare nu poate decat sa ma amuze si sa-mi antreneze sarcasmul. Am decis sa nu ma adaptez inca.
Si, totusi, de ce mai sunt inca aici?
In niciun caz pentru a-mi afirma existenta in spatiul virtual. Nu vad de ce as avea nevoie de asta.
De altfel, nu cred ca ceea ce voi scrie aici ar putea interesa propriu-zis pe cineva. Doar ca... imi place sa ma joc cu hazardul din cand in cand...
Mereu m-a tentat ideea de a inchide o scrisoare intr-o sticla si a o arunca in mare... Din simpla curiozitate ridicata de misterul traiectoriei sale. Din simplul fapt ca nu vei stii niciodata daca si unde va ajunge, dar totusi poti spera ca asta sa se intample. Din simpla satisfactie pe care o ai cand imparti lumii o clipa din viata si o farama din fiinta ta.
Suna nebunesc, nu-i asa? Tocmai de aceea ma si caracterizeaza... :)
Totusi, nu... Inca nu am facut asta. Si nu din spirit ecologic, ci din simplul fapt ca nu am vazut inca marea.
Insa, in felul meu, asta incerc sa fac acum... Arunc niste randuri intr-o mare virtuala... Fara scop, fara sens, fara destinatie... Si, ca sa nu-mi las totusi sufletul dezgolit, fara dictionar.
Inca nu stiu ce urme voi lasa in trecerea mea pe aici... Poate maine imi voi dori sa plec... si poate voi vrea de asemenea sa imi iau sticla inapoi...
Azi insa raman...
Inca raman...
Ratacind, in lumea mea...
